Veşnicia s-a născut la sat, spunea Blaga, iar pentru mine aveau o semnificaţie aparte aceste cuvinte, mai ales după ce, plecată din sătucul de la graniţă cu Ucraina în care am crescut, am venit să urmez studiile liceale în Timişoara. Deşi am avut o copilărie tristă şi traumatizantă, venirea la liceu şi dorul de casă, de cele 4 surori mai mici, mi-a închis toate sertăraşele durerii, lăsându-mi doar setea de natură şi dorinţa de a reveni acasă definitiv după terminarea studiilor, pentru a fi alături de familie.
Primii ani au trecut foarte greu. Nu mă ajutau nici vacanţele prea mult. Când veneam acasă în vacanţele şcolare, nu apucam să mă bucur de dorul revederii cu surorile mai mici, pentru că brusc mă trezeam la realitatea de la care am plecat prima dată, o realitate marcată de teroarea pe care o instaura tatăl nostru, de fiecare dată când ceva îl înfuria. Şi mereu existau motive de furie, apoi de ceartă, apoi de bătăi şi chiar ameninţări cu moartea. L-am iubit mult, dar eram şi extrem de revoltată. De fiecare dată când treceau scandalurile şi îl vedeam linişit, speram să nu mai bea niciodată, să nu ne mai facă rău, să fim şi noi o familie normală, liniştită.
Treptat, dorinţa mea de a mă întoarce acasă s-a transformat în dorinţa de a-mi ajuta surorile să plece din locul acela plin de suferinţă.
Am fost o fată sârguincioasă şi nu ştiu prin ce minune mi-a sădit Dumnezeu în suflet dorinţa de a lupta, de a încerca să-mi depăşesc condiţia. Ştiam că pot reuşi acest lucru învăţând “din greu”, pentru ca după terminarea facultăţii să pot avea un job stabil şi automat un punct de pornire pentru viitorul meu şi al surorilor.
Am învăţat, am muncit, apoi l-am cunoscut pe soţul meu, m-am căsătorit şi cu permisiunea soţului, mi-am luat surorile la mine. Reuşisem. Am fost cazul fericit din cele câteva sute de mii de tinere din satele româneşti care poate nu au avut nici măcar curajul să viseze la o viaţă mai bună.
O perioadă de timp a fost bine, am devenit mamă, munceam pentru carieră, însă cu toate acestea, apăruse depresia, şi conştientizarea unei frici zilnice dată de tot felul de scenarii groznice. Eram o femeie împlinită, sau cel puţin aşa părea şi nu înţelegeam de ce nu mi-e bine, de ce nu mă bucur de viaţă, de copii, de ce mi-e frică zilnic?! Când, treptat, am început să depăşesc depresia, mi-am dat seama că îmi lipsea semnificaţia şi că orice aş încerca să fac pentru a o găsi, frica era acolo: frica de ridicol, frica de schimbare, frica de a nu fi o mamă bună, frica de a mă cunoaşte mai bine, frica de ce va spune lumea. Nu aveam o direcţie clară, nu aveam un scop mai înalt, iar frica mă încorseta în fiecare zi. Treptat am început să nu mai lupt, ci să încerc să înţeleg de unde vine şi cum aş putea să o ţin în frâu. Aşa am început să citesc articole, să urmăresc video-uri, să savurez cărţi. Apoi am început să scriu. Mă liniştisem şi regăsisem cumva bucuria de a trăi, iar după ce am terminat de scris prima carte inspirată din propria poveste de depăşire a depresiei şi regăsire a simplităţii, a urmat o perioadă în care eram fascinată să descopăr mai multe lucruri despre legătura dintre mediul în care creştem şi oamenii care devenim.
Am început să studiez intens partea de formare a tiparelor comportamentale, de puterea convingerilor, de traume ale copilăriei şi de repercursiunile acestor traume nerezolvate la vârsta adultă. Aşa am ajuns să aprofundez lucrările lui Alice Miller si a Ingeborg Bosch, două femei extraordinare care au tras un semnal de alarmă cu privire la rolul hotărâtor al educaţiei în copilărie, cu precădere al primilor 3 ani de viaţă.
Mi-am dat seama că am crescut cu un tipar al fricii extraordinar de pregnant şi că toate episoadele acelea de teroare, scandalurile şi violenţa din familie, m-au făcut să integrez frica în fiecare aspect al vieţii mele. Frica devenise umbra mea şi mi-era aproape imposibil să mă eliberez de ea.
După luni de studiu, conştientizasem că bagajul cu care pleci din copilările, devine mai târziu, o povară greu de dus.
Însă, ce legătură are povestea mea cu afirmaţia că satul românesc strigă de durere?
Analizând mentalitatea oamenilor din zonele rurale şi profilul familiei de la sat, luând în calcul toate exemplele pe care le cunosc personal, în familie, în satul în care am crescut şi în poveştile altor prieteni, am ajuns la câteva concluzii îngrijorătoare şi triste. Nu ştiu cum arăta satul lui Blaga, însă satul românesc de azi, arată ca o rană deschisă.
Simt că satul românesc strigă de durere şi poate aş greşi dacă aş generaliza spunând că în toate familiile se întâmplă lucruri triste, însă ce îmi doresc să subliniez este că masa critică nu este formată din exemplele bune, din păcate, ci din exemplele mai puţin pozitive care îşi pun amprenta pe tot ceea ce înseamnă model de viaţă în satul românesc, iar influenţa durerii acestuia o resimţim cu toţii.
Aşadar, împărtăşesc cu tine concluziile mele:
- Zâmbetul bătrânilor a devenit un fel de atribut mitic al ţăranului. Bunicii din cărţile cu poveşti nu prea mai există. Azi trăiesc bunici profund îndureraţi de viaţa grea, singuri, trişti şi transfiguraţi de atâtea nedreptăţi, de lipsa unei raze de speranţă măcar pentru o bătrâneţe liniştită. Bunicii de azi nu mai au un reper al valorilor lor interne, nu mai ştiu încotro e bine să apuce. Ştiu doar că singura lor certitudine e pensia lor mică din care abia reuşesc să supravieţuiască, dar de care depinde sănătatea şi viaţa lor.
- Modelul părinţilor: în familia rurală, tata e liderul, chiar dacă leadershipul acesta se bazează pe dat cu pumnul, pe scandaluri şi beţii şi în multe cazuri, întreţinut vicii precum fumatul şi alcoolismul din alocaţia copiilor sau din ajutorul social.
- Tinerii nu au o viziune pentru viitor pentru că din fragedă copilărie li se spune, zilnic: că nu sunt bani, că viaţa e grea, că trebuie să munceşti “în sudoarea frunţii tale” ca să îţi asiguri traiul. Cei care reuşesc totuşi să meargă la un liceu, se întorc înapoi în acelaşi loc ca să urmeze modelul părinţilor lor şi să confirme nişte tipare formate în copilărie, acelea de a eşua. Prea puţini sunt copiii care reuşesc să meargă la o facultate şi să îşi găsească un loc de muncă în oraş.
- Bătaia e ruptă din rai, iar femeile trăiesc în raiul ăsta dureros în fiecare zi. Nu au voie să se răzvrătească pentru că femeia trebuie să se teamă de bărbat, trebuie să fie ascultătoare, iar dacă bărbatul ei e nervos, înseamnă că e vina ei. E o ruşine să faci plângere la poliţie pentru a-ţi reclama soţul abuziv. Dacă te-ai măritat, trebuie să îţi asumi şi să ştii că bărbatul are drepturi, mai egale decât ale tale.
- Femeile nu au nici o protecţie din partea poliţiei. În zonele rurale, poliţiştii din sat, sunt în multe cazuri prietenii de pahar ai bărbaţilor agresivi. O plângere nu face altceva decât să pună paie pe foc. Femeile devin ţinte sigure şi lipsite de protecţie, iar frica de moarte e mai mare decât suportarea durerii în fiecare zi. Îmi amintesc de ziua în care tata a aflat că am fost să fac plângere la poliţie: a venit şi mi-a pus cuţitul la gât şi mi-a zis că lui nu îi e teamă de puşcărie şi că dacă mai fac vreo plângere, el mă omoară şi se predă singur poliţiei. Am ales să sufăr în tăcere, alături de mama, bunici şi surori, înţelegând că autoritatea care trebuia să ne ofere protecţie, nu îşi va putea îndeplini rolul pentru care ea a fost creată. Şi din păcate aceasta este alegerea a câtorva milioane de femei din România: a tăcerii, a suportării durerii şi a fricii zilnice de moarte. Am auzit de atâtea ori păreri de genul “dacă suportă bătaia, înseamnă că nu s-au săturat încă” şi ori de câte ori am avut ocazia am atras atenţia asupra unui lucru: femeile acelea sunt sătule de bătăi şi de scandaluri, însă frica de “mai rău” este mai mare decât suportarea bătăii. La prima palmă luată, ai impresia că nu e aşa rău şi că e normal ca bărbatul să îşi iasă din fire. La următoarele bătăi, nu spui nimic pentru că ţi-e ruşine să ştie lumea prin ce treci. Când deja nu îţi mai poţi ascunde vânătăile, pleci capul şi suporţi, sperând ca mâine să fie un pic mai bine, ştiind că ajutorul nu va veni de niciunde. După cazul doamnei de la Bucureşti, ucisă de soţ, deşi acesta avea ordin de restricţie, vorbeam cu o prietenă despre sora ei, care la fel, avea un soţ agresiv şi violent. Era dezamăgită pentru că deşi era pe punctul de a-şi convinge sora să facă plângere la poliţie şi să vină cu copiii la ea la oraş, după ştirea aceea, sora ei a renunţat la ideea plângerii şi i-a spus că ea mai bine suportă bătăile decât să ştie că pune în pericol viaţa copiilor. Sentimentul de siguranţă şi încredere în poliţie, lipseşte cu desăvârşire.
- Sistemul de învăţământ este sistemul perfect pentru a crea analfabeţi funcţionali. Din păcate, la sat, ajung cadre didactice foarte slab pregătite, care cel mult pot învăţa copiii să scrie şi să citească, dar incapabile să le dezvolte abilităţile care să îi ajute să se descurce la un nivel mai înalt în societate. 42% din copiii de 15 ani, sunt analfabeţi funcţionali, care nici nu îşi conştientizează statutul, sau nu îi interesează să iasă din această matrice tristă. Un copil care a avut totuşi un dascăl care i-a insulfat puterea de a visa şi dorinţa de a învăţa mai mult, acela e cel mai norocos copil. El va reuşi să îşi depăşească condiţia. Dar cât de puţini sunt copiii care îşi depăşesc condiţia…
- Dacă pot lua ajutor social, de ce să mai merg la lucru? Dacă nu merg la lucru, nu am nici un venit, deci pot fi asistat social, chiar dacă sunt perfect capabil să muncesc. Aşa gândesc o mare parte a părinţilor. Acelaşi model va fi preluat de copii, din păcate, alături de alte obiceiuri precum statul la cârciumă, victimizarea, găsirea de vinovaţi din exterior pentru viaţa lor plină de sărăcie. Cred că am văzut fiecare, măcar o dată la ştiri, cum pompierii şi jandarmii cărau saci de nisip ca să consolideze malurile râurilor gata să inunde satul, iar cărciuma din sat era plină de bărbaţi sănătoşi, dar prea ocupaţi să dezbată strategia salvatorilor decât să pună umărul la treabă.
- Cele mai mari păcate sunt: să nu mergi la biserică, să lucrezi duminica, să nu ţii post şi să nu te căieşti zilnic pentru faptul că eşti cel mai mare păcătos. Nu contează că după ce ai plecat de la biserică, te îmbeţi ca porcul şi îţi terorizezi familia sau că te aduni cu alte câteva creştine în faţa bisericii şi bârfeşti pe toată lumea. Dacă mergi constant la biserică şi îţi pare rău de ieşirile tale, Dumnezeu te iartă, chiar dacă tu eşti creştin doar până treci pragul bisericii. Bârfa şi judecarea vieţii celuilalt, mi se par comportamente la fel de urâte precum violenţa în familie. Citisem undeva că nimic nu a ucis mai multe vise decât frica de “ce va spune lumea”. Sunt pe deplin de acord şi aşa cum spuneam mai sus, unul dintre motivele pentru care femeile abuzate nu fac plângere, este că în familia în care au crescut s-a pus mare preţ pe gura lumii. Ce trist că acest model se perpetuează…
- Educaţia non-formală este ceva de domeniul SF-ului, din păcate. Sunt prea puţine ONG-urile care vizează educaţia în mediul rural, fie că vorbim de educaţie civică sau programe de dezvoltare personală, care ar putea sădi o sămânţă de învăţare ce ar putea rodi pe viitor. Să nu mai vorbim de educaţie sexuală. Discuţiile în familie, care să acopere un minim de educaţie sexuală, nu există. Pe de o parte, nici părinţii nu au cunoştinţe în acest domeniu, iar pe de altă parte, sexul este un domeniu tabu dus la extreme. Nu se vorbeşte despre relaţii sexuale, metode contraceptive, de parcă femeile de la ţară rămân însărcinate cu Duhul Sfânt. Şi încă un adevăr trist: este considerat un mare păcat să opreşti venirea unui copil pe lume, însă, culmea, ruşinea e mai mare dacă aduci pe lume un copil în afara căsătoriei. Nimeni nu vorbeşte despre tinerele care ajung să facă avort la 13 – 14 ani, însă dacă vreo tânără îşi asumă sarcina, ajunge să fie privită drept uşuratica satului. Astfel se ajunge ca prea mulţi tineri să nu se protejeze şi să recurgă la metoda extremă a avortului, fără ştirea părinţilor. Iar aici atingem o următoarea latură tristă: lipsa unei comunicări benefice de ambele părţi.
- Discrepanţa de comunicare este atât de mare între părinţi şi copii, încât nu există un orizont prea apropiat pentru rezolvarea traumelor din familie. O bună comunicare din fragedă copilărie, nejudecarea copiilor, abţinerea de la a pune etichete negative de genul eşti rău, eşti mincinos, nu eşti bun de nimic, ar salva viitorul multor tineri. Dacă în mediul urban, mamele au acces la diverse articole, cursuri sau programe de parenting, în mediul rural acestea sunt fie prea puţine, fie greu accesibile. O posibilă cale de acces a educaţiei în casele familiilor de la ţară, ar fi emisiunile TV, însă din păcate, circul este cel care se doreşte a fi introdus în mentalitatea românului de la sat. Mi-e scârbă de toate emisiunile şi de toţi relizatorii de emisiuni ieftine care nu se întreabă măcar o dată: care sunt valorile pe care le transmit mai departe? Ce moştenire las copiilor mei? Primează în schimb promovarea non-valorilor, a scandalurilor şi modelelor de viaţă îndoielnice, fără a se sesiza impactul devastator în formarea mentalităţii omului de la ţară.
Revenind la influenţa modelelor din copilărie şi la faptul că bagajul cu care pleci din copilările, devine mai târziu o povară greu de dus, subliniez faptul că suferinţele mediului rural se văd astăzi în realitatea pe care o trăim, mai ales în cea politică.
Nu susţin nici un partid politic şi nici vreo figură politică, iar prin cele ce am expus mai sus, nu îmi doresc să plasez vina în braţele cuiva sau să nuanţez politic realitatea din mediul rural. Tot ce îmi doresc este să fac cunoscută această realitate tristă a satului românesc şi să mă străduiesc să fac tot ce îmi stă în putinţă pentru a ajuta, pentru a participa activ în schimbarea pe care toţi ne-o dorim.
Mediul în care creştem, ne modelează identitatea, iar în mediul rural, se pune atât de puţin preţ pe educaţie… Traumele copiilor nasc adevărate drame, iar acest ciclu nefericit se repetă continuu.
Închei acest articol cu îndemnul la introspecţie şi la evaluarea măsurii în care fiecare dintre noi ne-am putea implica, în susţinerea acelei părţi din România care suferă cel mai mult: satul românesc.
Mi-e dor să văd bătrânii zâmbind şi aş fi bucuroasă să ştiu că tinerii din zonele rurale ar putea fi ajutaţi să aibă un viitor mai bun. Bunătatea inimii şi frumuseţea oamenilor de la ţară e încă acolo şi putem observa asta de fiecare dată cînd vizităm câte un sat. E doar paradoxal cum ţăranii noştri ne deschid oricând uşa şi ne ajuta necondiţionat, însă nu se pot ajuta pe ei. Satul are nevoie de ajutorul nostru. Nimic nu se va schimba în bine de la sine, iar puterea lui împreună va fi mereu mai mare decât puterea lui unu. De noi depinde schimbarea, iar un lucru e cert: veşnicia satului românesc are nevoie de ajutor.
