Știm cu toții ce înseamnă victimizarea pentru că au fost nenumărate situații în viața noastră când am preferat să ne plângem și să fim orientați către probleme, în loc să fim orientați către soluții.
Starea de victimizare este o stare lipsită de resurse, o stare în care atenția este canalizată către jumătatea goală a paharului, o stare în care e posibil să fie amplificate conotațiile negative ale evenimentelor, deși în realitate lucrurile pot sta diferit.
De obicei, în postura de victimă, persistă sentimentul că am pierdut controlul, că suntem ”la mâna destinului” și că nu prea avem căi de ieșire dintr-o anumită situație. Sau dacă avem, nu le vedem ca fiind ca cele mai favorabile pentru noi.
Victimizarea este un obicei care NU ne folosește, mai ales pe termen lung.
Ea devine chiar un obicei nociv atunci când tinde să fie starea noastră naturală.
Ce înseamnă asta? Înseamnă că, în mai toate evenimentele, aparent ”negative” care ar avea loc în viața noastră, noi ne vom poziționa în inferioritate. Dacă am greșit ceva la locul de muncă, vom căuta să arătăm că am fost victimele unor împrejurări care ne-au pus în postura de a greși.
Dacă ne certăm cu partenerul pentru că ne-a atras atenția cu privire la un anumit aspect, ne vom simți automat atacați și nedreptățiți, dar totodată neputincioși în a vedea tabloul de ansamblu, acela că atragerea atenției poate fi defapt un feedback pentru conștientizarea anumitor provocări personale pe care le avem. Și așa mai departe…
Pe lângă sentimentul lipsei de control, victimizarea aduce cu sine un aspect greu de perceput, sau mai bine spus greu de acceptat – acela că ne plângem toată ziua, din diverse motive.
Cunosc foarte bine sentimentul, mai ales că am trecut prin această etapă. Când mi s-a atras atenția că mă am tendința să mă plâng, primul impuls pe care l-am avut, a fost să neg acest acest lucru.
Și cam așa se întâmplă cu toți iubitorii de victimizare, în primă fază – nu vor să accepte că ”se plâng” și că epuizează energia lor și a celor din jur cu tot felul de probleme, pe care ei înșiși le amplifică mai mult decât este cazul.
Chiar zilele trecute am avut o discuție cu o prietenă și din cele 40-50 min cât am stat împreună, mai mult de jumătate din timp a fost alocat ”problemelor” cu care se confruntă. Și nu spun că nu erau provocări reale, spun doar că din exterior se vedea că le amplifică mai mult decât e cazul. Când i-am atras atenția, mi-a spus: ”Știu că mă plâng cam des. Mi-am dat seama că îmi place să văd că oamenii mă ascultă și mă compătimesc”.
M-am bucurat mult să primesc acest răspuns pentru că era clar că deja trecuse de etapa de negare și că era în etapa de conștientizare. Din etapa de conștientizare se produce ”vindecarea” , care poate dura câteva luni sau câțiva ani, în funcție de cât de mult se muncește pe dizolvarea acestui obicei nefolositor.
Din răspunsul ei și din analizarea anumitor aspecte din copilărie, când s-a simțit neiubită și nesusținută, am ajuns la o conștientizare foarte puternică, aceea că unul dintre motivele pentru care anumiți oameni îmbrățișează victimizarea este că au nevoie de compătimire.
Da, victimizarea o putem prelua ca model de la unul dintre părinții noștri sau de la un alt membru marcant din familie, dar o putem prelua și ca metodă de a atrage compătimirea celorlalți.
Și de ce am avea nevoie de compătimire?
Pentru că defapt compătimirea este o formă de iubire, este o formă de ”imi pasă de tine”, ”îmi pare rău că suferi”,” îmi pare rău că te doare”.
Pur și simplu disponibilitatea celorlați de a ne asculta problemele este percepută ca o formă de iubire și asta umple cumva, temporar, golul acela din copilărie când ne-am simțit neiubiți, neluați în seamă, când eram criticați sau mereu comparați cu alții ”mai buni” decât noi.
În ce etapă suntem acum? E important să ne auto-analizăm.
Primul pas către vindecare este conștientizarea tiparului de victimă.
Apoi e important să ne întrebăm de ce am ajuns să integrăm acest obicei? Oare mama sau tata au fost așa? Au avut mereu predispoziția să se plângă și să nu vadă soluțiile din cauza hiperbolizării problemelor?
Sau au fost alte cauze declanșatoare? …ce țin de ”neiubire”, cum îmi place mie să spun.
Ne-au lipsit atenția, afecțiunea, susținerea, iubirea părinților? Am fost mereu comparați? Am făcut eforturi supraomenești ca să fim apreciați? A fost nevoie să fim olimpici ca să ni se spună ”bravo, te-ai descurcat bine!”?
Analizând toate aceste aspecte și analizând felul în care ne raportăm la evenimentele provocatoare vom reuși să ne dăm seama dacă operăm de pe nivelul de victimă. Iar o dată conștientizat acest tipar vom putea cu adevărat să evoluăm, să ne atingem obiectivele mai ușor, să găsim soluții mai bune și în timp mai scurt la diferitele ”probleme”.
Și încă un aspect important: nu avem nevoie de compătimire pentru a ne simți iubiți.
Avem nevoie de timp alocat pentru autocunoaștere și vom vedea că avem mult mai multe resurse decât ne-am imaginat, că avem o putere interioară extraordinară și că avem menirea să evoluăm, nu să ne plafonăm în mediocritate.
P.S. Consideri util acest articol? Distribuie-l și prietenilor tăi.
Îți mulțumesc.
