Se spune că după căderea lui Adam și a Evei din Rai, Dumnezeu, în nemăsurata sa iubire față de oameni, a căutat să le ofere daruri alese, pentru a le ușura reîntoarcerea spre Rai.
Le-a dăruit un pământ minunat drept casă, le-a dat lumina soarelui ziua și a lunii noaptea, iar în suflet le-a sădit bucurie, dragoste, curaj, visare, credință, înțelepciune și putere ca să realizeze tot ce vor dori.
Diavolul, văzând toate cele dăruite omului, s-a dus la Dumnezeu și i-a spus: Doamne, nu poți să le dai atâtea daruri oamenilor. Le va fi prea ușor să se reîntoarcă în Rai, iar lupta dintre mine și tine, nu este una dreaptă. Lasă-mă să le dau și eu doar două daruri, ca să vedem amândoi cât de mult își vor dori să se reîntoarcă la tine.
S-a uitat Dumnezeu la diavol și i-a spus. Bine. Dă-le!
Atunci a scos diavolul din negura iadului, două păsări negre, pe care le-a lăsat să zboare în lume. Aceste păsări erau deznădejdea și neputința.
Pe unde zbura una, venea și cealaltă, ca să îngreuneze parcă tot mai mult lupta omului înspre ridicare. Când neputința se hrănea din sufletul omului, apărea și deznădejdea, iar omul nu mai putea visa la Rai sau la reîntoarcerea la Dumnezeu. Ori, când deznădejdea se apropia de om, şi neputinţa venea numaidecât.
Văzând Dumnezeu toate acestea, a privit cu dragoste spre om și i-a spus – deși am lăsat pe diavol să-și lase darurile întunecate, îți voi trimite omule, cea mai minunată pasăre din câte există. Pare atât de firavă, încât cele două păsări negre o vor crede neînsemnată și o vor lăsa să se apropie de tine, însă odată ce se va așeza lângă sufletul tău, celelalte două nu se vor mai putea apropia, pentru că lumina revărsată e ea, le va orbi.
Așa a lăsat Dumnezeu Speranța în lume.
Și ori de câte ori, sufletul omului strigă după ajutor, speranța vine și alungă deznădejdea și neputința, făcându-l pe om să-și reamintească de lumina ce a avut-o odată în Rai, dându-i puterea să caute, din nou, drumul spre casa dumnezeirii din el.
Lasă un răspuns