Spuneam zilele trecute într-un mesaj postat pe una dintre rețelele de socializare că fiecare interacțiune cu oamenii din jurul nostru presupune un schimb de energie, un schimb subtil de informații. Practic, noi primim ceva de la ceilalți, și la rându-ne, dăruim celorlalți o parte din noi. Dar e foarte important ceea ce dăruim, pentru există două puncte de referință pentru sursa dăruirii noastre: iubirea sau rana.
Când spun rană, mă refer la toate traumele care ne-au marcat copilăria, toate suferințele pe care le-am experimentat sub diferite forme și care și-au pus amprenta asupra dezvoltării noastre emoționale.
Prin suferințe am trecut fiecare dintre noi. Unii prin suferințe mai mici, alții prin suferințe mai mari… însă dacă mai există și altceva important pe lângă perspectiva cu care am ajuns să ne raportăm la aceste suferințe, este stadiul de vindecare la care am ajuns. Iar vindecarea nu înseamnă altceva decât transformarea sursei din care pornesc manifestările noastre, din rană în iubire.
Un om care ajunge să înțeleagă suferința, să nu o mai nege, ci să caute să îi găsească rostul în viața sa, a făcut pasul cel mai mare către vindecarea rănii.
Rana persistă atâta timp cât este ignorată, ascunsă sub preș, neînțeleasă și neacceptată. Ea ajunge să ghideze gândirea, comportamentul, deciziile pe care le luăm în viață, și spun asta din proprie experiență pentru că rănile pe care le-am ignorat au ajuns să mă influențeze cel mai mult, dar pentru că voiam să fiu puternică, nu făceam altceva decât să perpetuez durerea pe mai departe, fără să conștientizez acest lucru.
Spuneam în titlu că rănile nevindecate ajung să fie vocea noastră.
Cum se întâmplă asta?
Așa cum spune Alice Miller în cartea Pentru binele tău – Rădăcinile violenței în educația copilului: ”trăirile traumatice reprimate în copilărie se stochează în corp şi, rămânând inconştiente, se reflectă în viaţa ulterioară a adulţilor.”
Practic, tot ce experimentăm ca și suferință și nu reușim să vindecăm la momentul respectiv sau imediat după, se va reflecta în viața noastră de adulți.
Toată suferința va deveni ”vocea noastră” pentru că vom transmite în mod subtil în exterior această suferință:
- Prin ceea ce spunem, ceea ce facem sau ceea ce gândim;
- Prin lipsa de curaj pentru a lua anumite decizii;
- Prin a ne ascunde măreția și a ni se părea ridicol să credem că avem o misiune importantă în această viață;
- Prin a nu avea încredere în puterea noastră interioară;
- Prin a ”îngropa talantul” pe care ni l-a dăruit Dumnezeu, asta însemnând ignorarea darului pe care-l avem.
Vindecarea rănii și transformarea ei în iubire este un proces de lungă durată, deoarece presupune parcurgerea câtorva etape:
- Introspecție și analizarea trecutului;
- Conștientizarea suferințelor;
- Analizarea suferințelor din perspectiva unui simplu observator (asta înseamnă că e nevoie să încercăm să privim traumele cu detașare, ca și cum am privi din exterior ceea ce analizăm);
- Căutarea unui aspect pozitiv în suferință (Ce m-a învățat această suferință? Cum m-a ajutat să evoluez?);
- Acceptarea trecutului ca partea a evoluției personale;
- Focus pe iubire și recunoștință pentru omul care suntem azi.
O dată parcurse aceste etape, vom începe să ne raportăm altfel la trecutul nostru și la toate rănile care ne-au marcat. ”Altfel” înseamnă defapt să fim mai înțelegători, iertători, plini de recunoștință și iubire pentru fiecare suferință care ne-a ajutat să evoluăm spiritual, pentru că până la urmă evoluția spirituală este cea mai importantă călătorie din viața noastră.
Vindecând rana, ne calibrăm și vocea cu care transmitem în exterior o parte din ceea ce suntem noi.
Vindecând rana, vom dărui celorlați parte din iubirea noastră, nu din suferințele care ne-au marcat.
Vindecând rana deschidem calea unui viitor mult mai frumos pentru viața noastră și a celor pe care îi iubim, pentru că o dată eliberați de suferință, îi vom putea ajuta și pe ceilalți să facă primii pași către vindecarea.
Cum e vocea ta? Ce spune ea despre tine?
