Scriu primul articol după o pauză de câteva luni, timp în care, deși am muncit foarte mult, am căutat să mențin un echilibru între prea multă muncă și momentele de pauză totală.
Nu mi-a ieșit întotdeauna, dar ce e extraordinar – de fiecare dată când e prea mult, corpul și sufletul nostru găsesc contextul potrivit să ne arate acest lucru.
Da, am avut momente de pauză, forțată de diverse împrejurări și la început părea frustrant – De ce să stau? Pierd timpul! Nu pot sta, fără să fac ceva…
Nu știu ce a fost ”în aer” lunile acestea, dar mai mult ca niciodată, am avut momente în care corpul îmi impunea un alt ritm, mai lent, pentru rutina zilnică.
Deși, aveam impresia că toată lumea aleargă cu succes după obiective, iar eu bat pasul pe loc, simțeam nevoia de pauză, iar asta îmi provoca frustrare. Părea greu să mă bucur de un timp în care să nu fac nimic.
Dacă activați în mediul antreprenorial și sunteți propriii voștri șefi, cu siguranță cunoașteți sentimentul acela că nu ajung 24 de ore pentru câte sunt de făcut… Cunoașteți presiunea care vine cu sentimentul că oricât ați munci, parcă nu e destul.
Ei bine, exact asta era senzația mea din fiecare zi – că nu fac destul, că nu se vede prea mult din ceea ce fac, că mă zbat degeaba, și colac peste pupăză, corpul îmi spunea ”stai, odihnește-te!”.
Simțeam un gol în suflet numai când mă gândeam că rămân în urmă și am avut câteva momente în care m-am simțit o ratată.
Pare greu de crezut, dar sentimentul acesta a fost – că nimic din ce am construit nu e semnificativ. Că am scris câteva cărți și deja simt că m-am plafonat, că nici ca mamă nu sunt atât de implicată pe cât mi-aș dori, că nu petrec suficient timp cu copiii, că am dat-o în bară la capitolul familie și mai mult decât atât, că sunt o femeie care visează la independență, dar e atât de departe acea independență…
Au fost câteva momente de trăire autentică a sentimentului de eșec, iar când le-am spus câtorva prietene despre ceea ce simt mi-au spus că am luat-o razna. Nu asta se vedea în on-line.
Într-unul din aceste momente, în loc să mă refugiez în a face mai mult, am ales să stau în introspecție.
Am stat să mă întreb ce anume a declanșat aceste trăiri și de unde vine ceea ce simt. Am intrat într-un dialog, care mi-a reamintit câteva adevăruri pe care le ignorasem de ceva vreme…
Poți oare să simți că viața ta e un eșec, în ciuda a ceea ce se vede în on-line?
Da, de multe ori.
E normal să avem, cu recurență, aceste trăiri?
Cu siguranță, DA. Momentele de cădere emoțională fac parte din electrocardiograma vieții. Sus, jos – e ritmul care ne face să simțim că trăim. Ne ajută să apreciem ceea ce avem, să plângem, să ne bucurăm, să cădem și să vrem să o luăm de la capăt.
Este departe de realitate viața perfectă pe care o vedem pe rețelele de socializare?
DA. Cred că nevoia de validare externă, nevoia de a ne simți împliniți, de a face parte din categoria ”oamenilor de succes” ne face să arătăm în exterior doar ce e minunat în viețile noastre.
Nevoia asta de a ne simți integrați, de a arăta că suntem capabili să reușim își are rădăcinile în copilărie, când poate ne-au lipsit încurajările, sau poate când aprecierea venea doar când aveam câte o reușită notabilă. De aceea, nu putem scăpa prea ușor de nevoia de a fi validați din exterior.
Am auzit de multe ori spunându-se, mai ales în cercurile oamenilor pasionați de dezvoltare personală, ”m-am vindecat de validarea externă; acum mă raportez doar la ceea ce simte în interiorul meu.” Dar e oare așa? Cred că aici e un adevăr spus pe jumătate.
Putem să ne vindecăm 100% de validările celorlalți?
Consider că nu.
În mod onest o spun asta, ca și om care s-a preocupat de evoluția sa în plan personal și profesional și-a investit mult în dezvoltarea sa personală, că e aproape imposibil să nu îți mai pese de ce spun alții, să nu mai ai frici, să nu ai momente de teamă față de criticile celor din jur. Nu poți să ștergi cu buretele nevoia asta de validare deoarece validarea are în spate nevoia de apartenență, de a fi sociali. Acestea fac parte din categoria nevoilor umane esențiale.
De aici și o presiune enormă de a fi în rând cu lumea – de a merge în vacanța perfectă, de a avea familia perfectă, de a mânca mâncare deosebită, de a face tot felul de formări în dezvoltarea personală, de a fi prezenți la evenimente, de a avea un anumit statut.
Desigur, echilibrul e cea mai bună opțiune – nu putem să fim 100% independenți de validarea celorlalți, să nu ne pese deloc, însă nici nu putem să ne lăsăm mereu conduși de părerea celorlalți pentru că altfel riscăm să nu mai avem propriile repere.
Ei bine, dar cum facem să nu capete putere acele voci care ne spun că nu suntem suficient de buni? Că nu suntem în rând cu ceilalți…
Prin introspecție zilnică. Fie și pentru 5 minute. Introspecția, întrebările cu sens pe care să ni le adresăm zilnic ar trebui să fie un obicei de viață. De ce? Pentru că introspecția ne crește. Ne dă vălul ignoranței de pe ochi și ne deschide noi perspective. Ne ajută să găsim reperele sănătoase pentru viața noastră.
Sunt doar reușitele bune, iar eșecurile nu?
Există valoare în reușite, dar trebuie să recunoaștem, adesea, nereușitele sunt cele care au împins granița limitelor noastre mai departe.
Reușitele și nereușitele ne cresc, ne ajută să evoluăm. Ambele sunt bune, deși nereușitele sunt cele mai puțin arătate lumii. Nu prea vedem postări în care se vorbește despre frământările personale, despre luptele pe care le ducem zi de zi, despre acele aspecte care ne dor sau ne aduc suferință, excepție făcând cazurile umanitare pentru care ne putem implica și arăta solidaritatea umană.
Evităm să vorbim despre aspectele reale ale vieților noastre pentru că avem o imagine de întreținut, nu-i așa?
Nereușitele pot aduce suferință, dar suferința e cea care ne duce către o altă stare de conștiință – avem simțurile mai treze, suntem mai profunzi, trecem dincolo de aparențele superficialului.
Ne lăsăm prea ușor prinși în mrejele realității din social media?
DA! Adevărata viață se întâmplă în spatele ecranului, nepozată, neajustată de vreun filtru. Viața noastră nu ar trebui să fie influențată atât de mult de ceea ce se vede în rețelele sociale. Acolo e o altă lume, ce poate părea perfectă, dar e doar un miraj al societății în care trăim. Nu de acolo trebuie să ne luăm validarea pentru chestiunile importante din viața noastră.
Desigur, vom avea mereu nevoie de o doză din validarea celorlalți, însă alegerile trebuie să ne aparțină.
Ce am vrut să vă spun prin aceste rânduri, pe scurt?
Viața își intră într-un ritm natural, firesc atunci când suntem mai atenți la semnalele corpului și ale sufletului. De fiecare dată vom fi atenționați – trebuie doar să fim mai atenți.
– Dacă ne suprasolicităm cu munca, e cazul să luăm o pauză.
– Dacă ne dorim ce au alții, e cazul să ne întrebăm de ce ne dorim ce au alții… Ce ne face cu adevărat împliniți?
– Dacă ne simțim copleșiți emoțional și psihic ar fi bine să prioritizăm introspecția.
– Dacă avem impresia că doar viața altora e perfectă, iar o a noastră nu, e cazul să ne reamintim că viața pe care o vedem în social media este un miraj – toată lumea este fericită, dar fiecare are un gol în suflet despre care nu vorbește.
Sper să vă fie de folos aceste rânduri, inspirate din cuvântul care mă ghidează în acest an – AUTENTICITATE, iar dacă găsiți util acest articol, trimiteți-l cuiva drag.
Poate îi va prinde bine. 🙂
O săptămână cu semnificație și momente de răgaz pentru suflet să aveți!
